EDITORIAL: Ana-i fată tocmai bună de sacrificat

În urmă cu aproximativ opt ani, pe când realizam un newsletter (Rugby Info), am scris un editorial în care, pornind de la o discuție cu un om care a trăit și a muncit în sport, sensei Florentin Marinescu, am încercat să nuanțez simptomele bolii care a atins atât rugby-ul românesc, cât și societatea noastră.
Deunăzi, cineva mi-a amintit, indirect, de acel editorial. Cum rămâne la fel de actual ca acum opt ani, îmi permit să-l public din nou.
Iată acel editorial:
Intenționam de multă vreme să scriu aceste rânduri, însă am amânat mereu să o fac. Poate pentru că, în cazul în care mesajul purtat de ele se va dovedi a fi corect și adevărat, unii, și nu neaparat cei vinovați, ar putea să cadă pe gânduri. Neputând însă a amâna la nesfârșit, m-am decis să o fac acum, asumându-mi toate riscurile care ar putea rezulta din opțiunea pe care am avut-o.
La începutul iernii lui 1999, imediat dupa Cupa Mondială, l-am întâlnit pe sensei Florentin Marinescu și am purtat o discuție cu caracter privat. Cred că acesta a fost adevăratul motivul pentru care am tot amânat apariția ideilor pe care urmează să le prezint.
Mai întâi am vorbit despre rugby. Mai apoi, când deja ne lămurisem că avem un punct de vedere comun, am abordat problemele societații românești. După vreo două ceasuri, am adunat datele, am tras linie și am ajuns la concluzia că toate relele, și în primul caz, și în cel de-al doilea, se trag de la lipsa de educație. Una tot mai evidentă în ultima vreme.
"Știi care este prima poezie pe care o învață, cel mai adesea, un copil din România?", m-a întrebat atunci Florentin Marinescu. Inițial, am crezut că glumește, apoi, văzându-l serios, am încercat să-i raspund: "Despre mamă?… Despre țară?…" Răspuns greșit, de fiecare dată. Au urmat câteva clipe de tăcere, după care sensei a rostit, sec: "Cațeluș cu părul creț! Și ce le spune copiilor această poezie? Că el fură rața din coteț, iar apoi se jură că nu a facut-o deși a fost prins cu ea în gură…" Or, știe deja toată lumea că într-o țară ca România de astăzi se fură, ba încă din greu, la scară mare, și la nivel înalt, însă celor prinși și dovediți nu li se întâmplă mai nimic… Fiindcă ei se jură că nu fură, iar unii au tot interesul să-i creadă!
Fără a mă lăsa să mă dezmeticesc, Florentin Marinescu și-a continuat ideea. A abordat mai întâi legenda Meșterului Manole și s-a întrebat, retoric, de ce acesta o sacrifică pe Ana, soția lui, pentru a-și vedea ridicată mânăstirea. "De ce nu se sacrifică pe sine?" Vă mai amintiți discursul rostit de oamenii puterii, după alegerile din 1996? Unul în care se spunea că aleșii vor fi cei care se vor sacrifica, nicidecum poporul… Și, în definitiv, oare nu este mai convenabil să-ți sacrifici aproapele pentru ca să-ți fie ție bine?
Și, de parcă nu ar fi fost destul de convingător, Florentin Marinescu a încheiat cu Miorița: "Acolo, ciobanul cu oi mai grase și mai multe, mândre și cornute, știe că va fi căsăpit, însă nu ia nici o măsură pentru a evita acest deznodamânt! De ce?" Pe de o parte, de aici derivă cu siguranță ideea caprei vecinului … Pe de altă parte, românul nu și-a asumat mai deloc propriul destin (vezi "Schimbarea la față a României" de Emil Cioran), așteptând să-i rezolve alții (vin americanii!) problemele. Care "alții" i le pot rezolva în bine, dar și în rău…
Apoi, Florentin Marinescu a concluzionat: "De ce am spus toate astea? Pentru a arăta că trebuie sa fim atenți la ce învața copiii noștri, dar mai ales la ce vârsta învață ei pentru a nu interpreta în mod eronat anumite date. Firește că i-am dat dreptate pentru simplul motiv că regulile care guvernează acum societatea româneasca par a fi următoarele:
1. Cine fură mult și bine nu pățește nimic;
2. Reușește numai acela pentru care se/care îi sacrifică (pe) ceilalți;
3. Cel care se străduiește să aibă oile mai grase trezește invidia vecinilor;
4. Este mult mai simplu să aștepți să îți rezolve alții problemele (treburile), iar în cazul în care nu o fac să arunci vina pe ei;

În aceste condiții, are rost să mai vorbim despre problemele rugbyului românesc, când ele sunt determinate de însăși societatea româneasca? Într-o societate bolnavă ca a nostră, poate ramâne rugbyul sănătos?
Punându-mi aceste întrebări, la care nici nu are rost să mai răspund, încep să regret că am decis să scriu rândurile de mai sus. Voi continua să o fac însă, luna viitoare, atunci când voi scrie despre destrămarea miturilor. La scară mondială, dar și la scara rugbyului.
Marian – Valentin BURLACU
"Rugby info" – nr. 3, mai – iunie 2001
PS – În 2002, am părăsit FEST, Fundația condusă de actualul președinte al FR de Rugby, George Straton. Am considerat atunci că drumul pe care este împins rugby-ul românesc este unul greșit. La șase ani după acel moment, rămân la aceeași părere. Doar că între timp, juniorii au căzut în a doua grupă valorică a CM, și se chinuie pe acolo, seniorii au pierdut din ce în ce mai des cu Georgia, cu Rusia, cu Portugalia. S-au făcut și unele lucruri bune, e drept, însă prea puține pentru a stopa alunecarea sportului cu balonul oval de la noi în mediocritate.